mardi 16 août 2011

Ultimu arrestu à Pine Ridge

Adrian C. Louis hè un indianu paiute, ma chì hè campatu monda in a riserva di i Sioux di Pine Ridge, in u Dakota di u Sud. Prufissori à l’università di a riserva, fù dinò ridattori di u Lakota Times, ed hè ben sicura unu scrittori di a causa indiana. Menu cunnisciutu forsa chè Sherman Alexie, hà prudottu puri nanzi ad iddu certi libra chì sò maraviddi, è ch’ani pirmissu à u so scrittu di varcà i fruntieri. Incù u so rumanzu « Skins » (« Colère Sioux » in francesu), sciutu à i Stati Uniti in 1995, fù a prima volta chì no lighjistimu un libru chì piddaia ‘ssu versu quì di a risa è di a dissacralizazioni di a Stodia è di l’identità di i minurità amerindiani. Micca vittimismu ind’è Louis, micca prigantuli passatisti, è nemmancu nisciun sinemà o fulcloru annant’à ciò ch’idda saria a vera cultura di i so simuli.

U parsunaghju cintrali di « Skins », Rudy, hè un fliccu tribali chì s’hè infangatu in ciò chì l’autori chjama « a zona d’umbra » di a cultura indiana. Ziteddu, s’hè fattu mursicà i cudda da un ragnu mentri ch’iddu era à i gabinetti, è dipoi temi d’essa impussissitu da un dimoniu chjamatu Iktomi, unu spezia di Fuddettu à usu indianu. Veni à dì monda più viziosu quantunca. Anzianu di u Vietnam, Rudy strascina dinò a so gattiva cuscenza d’avè sirvutu contr’à un populu chì, cunfruntatu à a forza ceca di a putenza americana, ùn l’era tantu stranieri : « In 1969, t’avia diciott’anni, ed era u so travaddu di tumbà à l’aienti, ancu sì l’aienti in quistioni ùn pariani tantu diffarenti di l’Indiani d’America. Erani in guerra contr’à l’America chì u pagaia, à iddu, pà sfassà da a carta ‘ss’aienti chì difindiani a so tarra ». Viulenti quand’iddu li codda u so quartu ‘ll’ora, capaci à l’occasioni di truncà i vinochja di dui dilinquenti cù una batta di baseball, dinò assititu di sessu è adulteriu, ben chè à a limita di l’imputenza, Rudy hè puri ‘ssu parsunaghju d’una strema lucidità chì permetti d’avvicinità i rialità di a so riserva puzzica. In rivolta malgradu a so cundizioni di fliccu brutali, si trasfurmarà, à pocu à pocu – influinzatu da Iktomi ? – in u « guerrieru vindicadori » aspittatu da i soi.

Hè dinò affiancatu, pà u bè è u mali, d’un frateddu maiori, Mogie, vastatu in tuttu da l’alcollu è a disuccupazioni. Mogie ironicu è sfacciatu, duvintatu una cruci, ma chì fù un tippu bè nanzi d’abbuchjassi l’anni di guerra à u Vietnam, è subratuttu nanzi di lacassi richjappà da tutti i svianzi di a riserva. D’altrondi, si pudaria chì u veru ribeddu fussi iddu, è chì a so collara avissi cuntaminatu à Rudy. Una collara chì porta i stigmati di a disintigrazioni d’un populu, di a disfatta luntana ma cussì prisenti di Wounded Knee, di l’acculturazioni ridicula, è chì traspira a suffrenza è l’addisperu d’un « ghettò di i pianuri ». Alcullismu, droga, dilinquenza gratisi, viulenzi contr’à i donni sò cussì duvintati u solitu lottu d’un populu chì hà persu a so virilità, a so dignità, è chì si vasta com’è d’altri populi in una mistica senza embiu è paradussali, à cavaddu trà un tradiziunalismu imbicilu è a ricirca d’un’ integrazioni illusoria à u mondu di i vincidori : « Quandu ci hè a festa naziunali, i Peddi Russi sò ritti à mani à l’alba, pà drizzà a bandera americana subra à i so casi misareddi. L’America bianca ùn si figura manc’appena di chì manera scimita l’Indiani sò patriotti ».

Eccu, era l’ultima cronica. Un bellu viaghju literariu di dui anni è mezu ghjunghji à u so termini. È ci piacia, à l’ultimu arrestu di ‘ssi pirigrinazioni, cussì imprubabili chè piacenti, di lacavvi cù Adrian C. Louis, un frateddu di sangu.

vendredi 12 août 2011

Canzoni è foli

« Trà li mughji è li silenzi, pienti zeppi assuffucati, si hè pisata la voce di li populi nigati… » ripiddaiani i Chjami Aghjalesi mentri l’anni 80, adattendu stranamenti à u naziunalismu corsu un cantu chì tiraia i so radichi d’un cumbattu più ghjiratu versu l’internaziunalismu è a lutta di i classi chè nutritu à u fervori di u patriuttismu. Forsa chì à quiddi tempa, l’adattazioni corsa currispundia à un disideriu – debbuli – di lià a mistica naziunalista isulana à a Grandi Rivuluzioni, quissa di i pruletarii d’ugni paesu. Difficiuli di dì chì a seguita fussi stata à a cunfirmazioni di ‘ssa tindenza.

Ma pocu premini in verità ‘ssi cunfusioni, chì u intaressu chì no purtemu quì à ‘ssu cantu hè altru, è moscia di tutta manera ch’iddu sirvisti infatti parichji causi, è ancu i più antinomichi. Natu à u cummunismu cù l’appellazioni di « i Partigiani », variazioni di u cussì celebru « Cantu di i Partigiani di l’Amur », fù cunsidaratu com’è un innu à u mumentu di a risistenza russia à l’invasioni nazista. Ma fù ancu ripresu da l’anarchisti pà esaltà l’epupea di u ribeddu ucrainianu Nestor Makhnò, chì luttò l’armi in manu, tantu contr’à i Bianchi chè i Russi, da 1918 à 1921. Intitulata a « Makhnovtchina », a virsioni francesa fù l’opara di u parulieri Etienne Roda-Gil, fiddolu d’un emigratu chì avia cumbattutu in l’infilici Culonna Durruti mentri a Guerra Civili spagnola, è chì ni cunniscìa un pezzu in materia d’affruntamenti trà l’anarchisti è i cummunisti urtudossi.

À signalà, dinò, ch’una virsioni sviata esisti, « i Partigiani Bianchi », duvintata ancu una marchja di a Ligioni Stranieri francesa, è chì faci a loda di u generali Denikin, numicu di i Bulcevichi quant’è di i truppi di Makhnò. ‘Ssu cantu hè subratuttu cunnisciutu da i gruppi di a strema dritta francesa, chì li vidini un’ origini anziana à l’ebica di u Tsarismu, è accusani dunca i cummunisti russii d’èssasi sirvuti in un patrimoniu ch’ùn l’appartinia micca…

Ma puri u distinu di ‘ssu cantu marziali ùn hè unicu. Nant’à u fronti di a guerra civili americana, parichji varianti di i stessi canzoni guerrieri sirviani dighjà par chjamanni à l’addunita in un campu o quidd’altru. Sì, par esempiu, u famosu « Battle Cry of Freedom » fù un innu pà tutti i truppi nurdisti, u so versu agradia ancu à i Cunfederati, chì l’adattoni prestu, mudifichendu i paroli à modu soiu. È cussì, sì certi cantaiani « The Union forever ! » l’altri l’arrispundiani « Our Dixie forever ! » annant’à a stessa aria. Più stunanti, u marcatu « Dixie » di i Sudisti, simbulu stessu di i partigiani di a schiavitù, piacia tantu à Abraham Lincoln ch’iddu u feci ghjucà imparendu a riddizioni di u generali Lee, almenu ch’iddu ci volghi à intarprità ‘ssu gestu di u prisidenti americanu com’è un attu di ricunciliazioni trà i dui campa.

Infini, u cantu « The Battle Hymn of the Republic » (Glory, glory, allelujah !) pò essa cunsidaratu in tuttu com’è oppostu à u Dixie di i Sudisti. Certi u vidini da veru com’è simbulizendu i valori egualitarii di u Nordu, una cantata nant’à a libartà chì ispirò à Steinbeck u titulu di u so rumanzu « I Caspi di a Collara » (The Grapes of Wrath), sicondu i dui primi versi di a canzona : « I me ochja ani vistu a gloria di a ghjunta ‘lla Signori / Calcichighja a vigna ‘du sò vardati i caspi di a collara »… Centu anni dopu à a fin di a Guerra Civili, sarà u cantadori Elvis Presley, nativu di u Mississippì, chì addunisciarà infini Dixie è u Battle Hymn. È mischienduli sutt’à u titulu di « An American Trilogy », prupunarà cussì, in 1972, u più cumuventi di i gospel.

lundi 8 août 2011

Vituparati d’una volta

Ci fù un tempu chì l’autorità ginuvesa sapia urganizà a ghjustizia cù u sensu veru di u spittaculu. Par esempiu in 1635, quandu uni pochi di paisani arriconi à i raprisintanti di a leggi i dui capi taddati di i bandita niulinchi Ghjuvan Ursinu è Anton Santu, dui sbarazzini chì s’erani resi culpevuli d’assassiniu. Primamenti, u tempu fù presu di spirtizà i tenci di i vituparati, ciò chì moscia chì i medichi ligisti muderni ùn ani invintatu nudda : « Un capu cù i capiddi longhi è neri, cù a faccia nera, d’un individiu di 24 o 25 anni, l’altru cù i capiddi longhi, ma più curti, castagni, d’un individiu di 22 anni, cù a faccia bianca. Nant’à u prima, si vidi un pocu di barba nera, nant’à quidd’altru, hè nascenti ». Dopu, è postu chì no eramu à l’andani filici di u taddonu, i tumbadori ricivistini a prima chì u so zelu in favori d’un bon guvernu di i campagni avia miritatu : si ritironi dunca cù un pacchettu di solda è ancu, pà certi, un’ imunità in casu ch’iddi cumittissini un picculu umicidiu à titulu privatu. Infini, i capi – saliti ? – funi piazzati à a vista di tutti, sia annant’à una porta di prighjò, sia annant’à un palu, par curà un effettu tirrificanti di i più diliziosi.

Ci fù dinò un tempu chì i guerri privati si faciani à visu scupartu, senza tanti primuri di l’ideulugia o di i cunvinzioni intarnaziunali. Ugnunu u so intaressu, pudariamu dì, è a vittoria pà u più forti. Era u casu pà u longu cunflittu chì uppunia, subratuttu in i parti di u sittantrionu corsu, i Neri è i Russi. In 1525, sò dui parenti, i « capurali » Vincintellu è Teramu di Casta, chì sò rispittivamenti à a testa di i partita. Teramu t’hà a so piccula armata, una cinquantina d’omini, è in cennu d’amori pà u so rivali, tendi una trappula à u fiddolu di Vincintellu è li svrimba u vinochju d’archibusgiu. U tintacciu ùn tardarà à succomba in i raspii è i suffrenzi stremi. A spidizioni punitiva ùn si faci aspittà : Vincintellu addunisci tutti i so forzi – da 1000 à 3000 omini – è assaltani u paesu di Teramu, Poghju d’Uletta. Hè una grossa grossa baruffa, davanti à un vicariu è una piccula truppa di suldati imputenti, chì vidi i Russi piddassi a tribbia di u seculu in casa soia. Teramu è a più parti di i soi sò cattusciati vivi in a so turri, è 4 assidianti si facini sdunzà. In tuttu sò 21 parsoni chì sò tumbi. Bellu sciffru.

Ci fù infini un tempu chì i donni in Corsica ùn erani micca tutt’à fattu com’ì una certa mistica rumantica l’hà raprisintati. Erani donni nurmali, pò dassi, simpliciamenti. È ancu certi faciani a gattiva vita, è pudiani passà par quissa davanti à i tribunala. A noscia prafirita hè Catalinaccia, una Portivichjaccia – sarà par quissa – chì staghjia in Bastia, è chì à ciò chì pari t’avia l’anca lighjeri. Ma ùn li bastaia di fà a ribalda, Catalina era dinò stria à l’occasioni, è ancu vi pudia muscià i morti, o suchjà u sangu com’è un vampiru ! In i campagni, forsa ch’iddu c’era di più a schirsina in materia di prustituzioni, ma ùn mancaiani i trasaltati chì, sicondu u termini stessu di l’archivii ghjudiziarii, si faciani « chjavà » pà raghjoni diversi. I vidivi è i servi, in particulari, erani ricircati.

Tutti sti fatti sapurosi, ùn l’emu micca invintati. L’emu ricacciati da l’ultimu libru d’Antoine-Marie Graziani, « La Violence dans les Campagnes Corses du XVIème au XVIIIème siècle », sciutu di pocu ind’è Piazzola. U stilu è l’unniprisenza di l’annutazioni poni stancà u littori pocu avvizzu à ‘ssu genaru di scritti. A ricchezza di i surghjenti, è i fatti sinsaziunali chì ci sò palisati, ci ani puri campatu una volta di più.

lundi 1 août 2011

Izaac Walton, piscadori è pueta

A dicu subitu, à chì ùn li piaci a natura, è subratuttu a pesca, u libru d’Izaac Walton ùn servi à nudda. À purtà unu intaressu à un’ opara simuli, ùn poni essa chè i veri amatori di pesca à a musca, à a fuscina, à u filu cameddu, i veri mantacati di braccunera à a manuta, à a lenza morta, i veri passiunati di l’ondi è di i ciottuli, quissi disidarosi di cunnoscia i sicreti di i fiumi o di i vadini, quissi chì li cunveni à imparà com’iddu si caccia l’anguidda da u canisgionu, o a ranochja da u stagnu. Incù Walton, semu à l’origini stessa di u Nature Writing, è pà u colpu ùn hè micca un prufanu chì parla – pensu quì à ‘ssu malasciamè di Thoreau – ma hè unu spertu, chì dicu ? un maestru chì vi pidda pà a mani è chì vi porta, micca chè versu a spartera diliziosa di i so sciali di piscadori, ma versu a sapienza, è versu l’arti subranu ch’ùn apparteni chè à quissi chì piddarani a pacenzia d’ascultà com’è discipuli.

Ed hè propiu cussì chì Piscator, u parsunaghju principali di u capu d’opara di Walton, « The Compleat Angler », prisenta a so pratica, adrizzendusi à u so elevu Venator : « Caru, ùn dubbiteti chì a pesca sighi un arti… A quistioni hè piuttostu di sapè : seti capaci d’imparalla o nò ? Chì a pesca hè un pocu com’è a puisia ; ci voli à nascia piscadori, veni à dì cù i dispusizioni pà ‘ssu ghjocu ». Tandu sorghji un libru chì, più chè un manuali di pesca, si poni com’è una spezia d’antulugia culturali di tutti i cunniscenzi rilativi à u sughjettu sin’à u XVIIu. Ed hè forsa st’aspettu quì, anciclupidistu è ludicu, chì s’apri à l’orizonti largu di i surghjenti antichi, è chì mintuvighja tuttu u spaziu giugraficu di l’ebica, chì pirmissi à u Compleat Angler di duvintà a riffarenza ch’iddu hè duvintatu.

Un esempiu di i raconti, fantasisti ma sapurosi, chì no ci pudemu truvà, quì in u capitulu nant’à à u lucciu, è a tistimunianza ch’iddu ni feci un certu Dubrovius, vescu di Buemia : « Vidistini una ranochja saltà annant’à u capu d’un lucciu chì ghjacia tranquillu è pinciulaia vicinu à a sponda ; è a ranochja, avendu musciatu gattivezza o collara imbuffendu i buccedda, stinzò i so zampi è n’agguantò u capu di u dittu lucciu ; è prestu ‘ssi zampi si chjimponi à l’ochja di u pesciu, in u mentri chì, cù i grinfii è i denta, a ranochja strappaia ‘ssi rigioni sinsibuli ». À quiddi tempi, l’omini pudiani creda ch’una ranochja triunfessi certi volti cussì d’un pesciu sappiutu par essa di i più gattivi. Altra cridenza, chì riveni à spissu ind’è Walton : quissa di a famosa generazioni spuntanea, teuria sustinata da a scenza sin’à u XIXu. Par raportu à certi muschi, eccu ciò ch’iddu conta par esempiu Piscator : « Pliniu hè d’avvisu chì monda trà iddi tirani a so esistenza da una bagnaghja chì, di branu, fala nant’à i casci di l’arburi… sò ficundati dopu da u calori giniratori di u soli, è trasfurmati in trè ghjorna in essari vivi »… Oghji pudemu surrida di ‘ssi foli, ma d’un’ altra parti possu accirtà chì i cunsigli veri di Walton, cuncirnendu propiu a pesca, fermani di i più astutti è di i più suvitati.

Scrittu annant’à deci anni, quandu l’autori s’era ritiratu in a so campagna dopu à a vittoria di Cromwell mentri a Guerra Civili Inglesa, u Compleat Angler fù publicatu ghjà in 1653, è duvintò un successu maiori mentri a Risturazioni inglesa. Hè cunsidaratu com’è raprisintativu di a literatura brittanica di ‘ssu tempu, ed hè anc’oghji un di i libri i più pupulari di a literatura anglossassona. U libru u più riiditatu dopu à a Bibbia (380 edizioni diffarenti). Un sciffru chì, iddu, ùn faci surrida manc’appena.