lundi 28 mars 2011

L'Antulugia di Spoon River

Fabrizio De André fù par mè à l’origini d’una chiestula, quissa di l’Antulugia di Spoon River, un libru di puisia sciutu in u 1916 è firmatu da Edgar Lee Masters. St’opara, pocu cunnisciuta in Francia, ebbi inveci un successu maiori in Italia. Fù prima tradutta da Fernanda Pivana, in u 1943, cù i cunsigli avvisati di Cesare Pavese. U rigimu fascistu, chì appriziaia pocu i primi travaddi di traduzzioni di ‘ssa ghjovana scrittrici (trà qualissi « L’Addiu à l’Armi » d’Ernest Hemingway), a lampò d’altrondi in prighjò par falli pagà u so attichju anticunvinziunali o pacifistu. Ma trent’anni dopu, De André duvia pupularizà listessi a famosa antulugia, è quissa à traversu à u so album « Non al denaro, non all’amore né al cielo » (1971), chì chjucaia com’è un manifestu libertariu in l’Italia in ribulionu di quiddi tempi. Avali, capisciareti forsa  parchì ‘ssu munimentu musicali mi ferma un cumpagnu di strada di i più fidi.

Una sera, bichjeri di vinu in manu è focu in u caminu, u faciu ascultà à u pueta Stefanu Cesari, certu è sicuru di falli scopra st’universu affascinanti pà a prima volta. De André cantaia u mistiriosu « Suonatore Jones », è Cesari si svighjò par palisammi quidda rivilazioni chì dipoi m’hà cacciatu u sonnu ancu à mè, s’e’ possu dì : « Ma hè un’ adattazioni di l’Antulugia di Spoon River… » dissi com’è sì l’affari fussi statu evidenti. M’avia avviatu. U lindumani, cursi ind’è tutti i librarii à circà di passà cummanda. U libru in francesu era impussibuli à buscà. In talianu mi bastaiani i testi di Fabrizio. Aghju cummandatu dunca una virsioni originali, pagata trè dollari à l’Edizioni Dover Thrift, New York City, nienti chè quissa. Ed hè cussì chì u libru hà presu u so bolu sin’à i muntagni di l’Alta Rocca.

Ùn voddu creda ch’iddu ci si truvessi da veru spaisatu. Ma mi spiecu : in l’Antulugia di Spoon River, Edar Lee Masters faci parlà, ad unu ad unu, tutti i fandonia d’un locu persu, intarrati in u stessu cimiteriu nant’à un taddu. Quiddi piddani a parolla è vi contani ugnunu a so vita. Ma hè a vita d’un mondu andatu, d’usi singulari, di vizii particulari, chì vi hè cuntata. U mondu d’un’ umanità sparita, d’una libartà ch’ùn esistarà più. U Sunadori Jones (Fiddler Jones in inglesu) u facia baddà, incù un vechju biulinu chì s’hè ruttu, com’è a so risa. Rutta d’ùn pudè più parlà di i boi à u marcatu, di u trizzinu di i mulini à ventu, o di u currulu di i lavuratori. Parlani i fandonia di st’universu sminticatu, com’è u latru Hod Putt, chì tumbò un viaghjadori à Proctor’s Grove è chì finisti appiccatu pà u so criminu, o com’è Robert Fulton Tanner, chì avaria vulsutu mursicà u so curciu distinu com’iddu fù mursicatu à a mani un ghjornu, da a bestia ch’iddu avia presu in una tupaghjola.

Ma lachemu corra i fandonia, ugni paesu t’hà i soi, lachemuli dorma, Elmer, Herman, Bert, Tom è Charley, chì tutti ghjacini nant’à u taddu… « All, all, are spleeping on the hill »… È scitemu à Edgar Lee Masters. Un antinatu soiu era ghjà prisenti in u Maryland in u 1715, ma nascisti iddu in u Kansas in u 1868, nanzi chì a so famidda si stallessi di manera durabili in l’Illinois. Sutt’à a influenza di u so babbu, duvintò avvocatu, è tensi u so gabinettu in Chicago, indu presi l’abitudina di difenda i povari. Ma hè à a scrittura ch’iddu duvisti a so celebrità, micca tantu pà i so biugraffii di Mark Twain o di Walt Whitman, nemmancu pà l’insembu di a so opara teatrali, ma bè pà i so versi arriuniti in l’Antulugia di Spoon River. Quì, ùn facia altru chè di ridà a parolla à u mondu sparitu di a so zitiddina accantu à vadina di Spoon River. L’aienti umili è i putenti di campagna, i paisaghji lavurati di l’Illinois è i pasciala ch’iddu avia vistu funi a so sola spirazioni. À cavaddu trà i seculi chì u tempu porta, è i seculi à nascia in u tarramutu di i guerri è di i trasfurmazioni, parlò cù passioni di u so locu, u tarritoriu u più chjusu di u mondu, è parlò di l’aienti i più anonimi ch’iddu si poschi imaginà. È pensu eu ch’hè quissa, solu quissa, l’univirsalità.


lundi 21 mars 2011

Grey Owl, mistificatori è pricursori

Archibald Belaney era natu in 1888 in Hastings, u locu famosu indu Vuddelmu u Cunquistadori avia scunfittu i truppi di u Sassonu Harold. Ma pari chì di ‘ssa battaglia medievali, chì li duvia forsa valè una casata d’origini nurmanda, u ghjovanu Archibald si ni sighi primuratu pocu è micca. À iddu, l’impurtaia solu una cosa : essa un Indianu. È dunca s’invintò un distinu in cunsiquenza, à l’imaghjina d’un altru scrittori inglesu natu a stessa annata chè iddu, Thomas Edward Lawrence, è chì bucò a so passioni pà u Mezu Orienti sin’à duvintà un ghjornu Lawrence d’Arabia.

Belaney, iddu, fighjulaia à punenti, è s’imbarcò in 1906 à distinazioni di u Canadà, pà infrugnassi à u cori di i furesti di l’Ontariò è duvintà, à u cuntattu di l’Indiani, « Wa-Sha-Quon-Asin », Quissu-Chì-Marchja-Di-Notti. Imparò à caccighjà, lacò crescia a so capiddera è si missi à parlà a lingua di i so amici Ojibway. À pocu à pocu, u ghjuvanottu di l’East Sussex si trasfurmò, è s’invintò ancu una falsa biugraffia chì ni facia un sionu di Scuzzesu è d’Apascia, innamuratu di a natura è difinsori di l’usi vechji di l’Amerindiani, parsunaghju chì u mondu interu cunnisciaria prestu sutt’à u nomu di Grey Owl.

Fù a so terza moglia, l’indiana mohwak Gertrude Bernard, chì l’iniziò da veru à a prutizzioni di a natura è u bucò à scriva. I rivisti di u tempu publiconi cussì i so primi articuli, è Grey Owl fù tandu chjamatu pà rializà parichji filmi naturalisti. Stallatu com’è vardianu di parcu naturali à u Saskatchewan, attaccò a ridazzioni di parichji libra chì finistini d’assicurà a so celebrità. I turnati longhi u purtoni à animà i cintunari di cunfarenzi in Ingliterra o à i Stati Uniti. Sì u falsu indianu riiscia à fantasimà u so publicu, è à sinsibilizallu à un duminiu ch’ùn si chjamaia ancu eculugia, ci lacaia inveci a so saluta. Luntanu da l’universu inditu chì avia nutritu a so anima, Grey Owl si missi à bia com’è un utru, persi a so moglia, è brusgiò una vita fatta certu d’avvinturi straurdinarii, ma dinò custruita annant’à una bucia chì i critichi li fecini pagà quandu imparoni a so vera identità.

Chì quand’iddu si ni morsi Grey Owl, u maestru di cunfarenza indianu affascinatu da a natura, si scitò a mimoria d’Archibald Belaney, un originali chì avia sbagliatu l’aienti annant’à a so stodia vera. Vindicatrici, a stampa si scatinò, disprizzendu tantu l’omu chè a so opara. Puri, si una cosa ùn rilivò micca di l’impustura in ciò chì cuncerna st’omu stravacanti ma sinceri, funi bè i so scritti. In cinqui libra, sciuti da 1931 à 1938, Grey Owl intarrugò u mondu annant’à u so distinu, difindindu l’ambienti durabili è i nazioni primi quandu a strema mundializazioni di a guerra è u cataclismu atomicu s’annunciaiani.

A nuvella « l’Arburi », par esempiu, ci pari un riassuntu ghjustu di u so missaghju. In ‘ssu scrittu, Grey Owl abbraccia setti seculi di a storia di u cuntinenti nordamericanu, visti da un arburi maistosu chì, dopu ad avè vistu sfilà i bisonti è assistutu à i battagli trà l’Indiani è i Bianchi, sparisciarà sutt’à i piulati di l’invasioni industriali. Sì a prima vita di l’arburi, a so apugea, li pirmissi di duvintà un ughjettu di venerazioni pà un capu indianu valurosu, a so distruzzioni par via di a mecanizazioni hè discritta com’è una dicadenza bughja. U business man chì fighjola i muntagni à u finali, induva era crisciutu l’arburi, laca cascà ‘ssa sintenza disumanizata : « Inutuli in tuttu pà i me affari… hè un tristu paesu sicondu mè ! » Puri, indiffarenti à a sfacciatezza di l’industriali ingurdu, unu scuriolu cuntinivighja à fà cancaniulà un pignottu annant’à u catramu…

Allora mistificatori identitariu, Belaney, hè ancu pussibuli. Ma ferma chì l’omu, iddu, avia trovu u sensu ghjustu di a so vita, è a so parolla degna di pricursori di l’eculugia hè parvinuta sin’à no. Iddu chì ci sapia metta in vardia contr’à a scimizia d’un prugressu senza travi, chì scrivia ch’eterni ùn sò, ghjustappuntu, chè i muntagni, è à l’ora di u spaventu di Fukushima, u saparemu infini ascultà ?


mardi 15 mars 2011

Classifica di i libra i più impurtanti

François-Xavier Renucci, animatori di u situ « Pour une littérature corse », parsegui una greva di l’infurmazioni chì ammutulisci un locu raru pà a « critica » di u libru corsu. Hà annunciatu chì ‘ssu muvimentu d’umori ùn si cumpiaria chè u ghjornu chì i diffarenti crunicadori di a stampa publicariani a so classifica di i deci libra corsi i più impurtanti – à parè soiu – di l’ultimi vinti anni. Ci imbestia di veda pinciulà un situ cussì intarissanti. Tandu, al dilà di u fattu ch’una classifica simuli ùn pò chè essa sughjittiva, emu da pruvà d’arrisponda à a lagnanza. È senza distingua trà l’assaghju, u rumanzu o a puisia, eccu a noscia silizzioni.

U primu testu chì no ritinaremu hè un assaghju storicu di Pasquale Marchetti, sciutu in u 1979, è intitulitu « Une Mémoire pour la Corse ». Di st’intellettuali maiori,  si ni parla pocu in u mondu di i lettari corsi. È puri cù u so assaghju, ma dinò cù « Intricciate è Cambiarine » (scrittu cù Geronimi) è « La Corsophonie, un idiome à la mer », riesci a prova, in dui dicennii, d’invintà a grammatica di a lingua corsa, di ristituiscia a mimoria calcicata di u so paesu, è di prupona un veru testu anciclupidistu è analiticu – cuntruvirsatu – di u spaziu cursofonu.

U sicondu libru ritinutu hè un rumanzu di Ghjacumu Thiers, « A funtana d’Altea ». Publicatu in 1989, fù par no u primu gran libru mudernu di criazioni in lingua corsa. In u righjistru di a puisia Ghjacumu Fusina (E Sette Chjappelle) o Jacky Biancarelli (A Tempara ‘lli ghjorna) ani sappiutu avvià dinò, ugnunu à so modu, a puisia corsa versu i spondi di a cuntempuraneità. T’emu, l’avareti capita, monda affizzioni pà ‘ssi dui ultimi libra, ma pà a noscia classifica u rumanzu di Thiers ci pari più impurtanti. Chì da tandu era musciata chì a prosa corsa pudia escia da una certa niscintria tradiziunalista.

U cinquesimu libru chì ci piaci à metta à l’onori hè un rumanzu in lingua francesa di Flavia Accorsi : « Ecce Leo ». L’autori u publicaia à u cori di l’anni di piumbu (1994), è si spiraia di l’autodistruzzioni di u muvimentu naziunalistu pà cuntacci una stodia di ridinzioni chì ci invitaia à apra l’ochja faccia à a tuntia di a guerra civili. Un libru curaghjosu, chì purtaia pà a prima volta a prosa corsa in lingua francesa versu a maturità. U restu saria natu quantunca, pinsemu, ma ferma chì u libru d’Accorsi (Mazelin in verità) fù u prima di ‘ssu genaru : icunuclastu, unestu, senza cuncissioni.

Pari quì naturali d’evucà à Ferrari. U libru chì no prafirimu di st’autori hè « Dans le Secret ». Fù u prima sciutu for di Corsica, ind’è Actes Sud, è sicondu no u più cumpiitu par avali di a so opara. Ùn voli micca dì chì u restu ùn hè di qualità, ma ‘ssu Ferrari quì avaria ghjà miritatu a ricunniscenza ghjusta chì l’hè vinuta dopu.

I tituli chì siguetini, tutti in corsu, i mittareti in ordini com’ì vo vuleti. Ma forsa Desanti miritarà una prafirenza pà a so ricolta di nuvelli « L’Ultimi mumenta d’Alzheimer ». Cù ‘ssu libronu, era un autori capaci à bulià à Proust è à Borges chì no scupriamu, un invintori chì manighjaia cussì faciuli a risa è a critica di sucità. Critica ch’hè dinò un duminiu d’eccellenza d’un Jureczek, è s’iddu ùn c’era chè un titulu da ritena in ciò chì u cuncerna, saria « Caotidianu », indu a sucità di cunsumazioni è a vera cultura muderna di a Corsica sò discritti senza mascari. Ma cù una lucidità chì duvaria fà prò à tutti i littori. Infini in ‘ssu righjistru di a prosa corsa d’oghji, comu passà sutt’à silenziu a perula pruposta in 2010 da Pierre-Joseph Ferrali, « Davanti à u Focu chì more » ? Parlendu di st’autori, aviamu evucatu à McCarthy, è insistutu annant’à a qualità maiori di i so nuvelli.

Manca un titulu. U pudariamu scedda trà Paul-Michel Villa (« La Maison des Viale »), Nicolas Giudici (« Le Crépuscule des Corses ») o Marie Ferranti (« Les femmes de San Stefano »). Forsa chì l’ultimu libru ritinarà u nosciu favori, pà l’effettu ch’iddu ci feci quandu u lighjistimu, è pà l’accostu pà a prima volta ind’è no di a tematica di l’omossessualità, evucata di manera fina è intilligenti. È avali, tocca à Renucci di veda sì a so greva cuntinivighja o nò.


vendredi 11 mars 2011

Privu d’Alamò

Duviu avè sevi o setti anni, è quidda sera « Alamò » passaia à a televisioni. Tutta a ghjurnata ùn aviu pinsatu chè à ‘ss’affari, troppu ancu, chì l’eccitazioni mi rindia insuppurtevuli. Cunniscindu a me passioni pà i western, u me babbu m’avia autorizatu à vighjà par veda u filmu, à a cundizioni quantunca di calmammi un pocu. Ma andeti à raghjunà un ziteddu quandi a pazzia l’entri in capu… Ùn so dunca chì scimizia aghju pussutu fà tandu, ma u fattu stà ch’una punizioni m’hè cascata in coddu ghjustu nanzi chì u filmu cummincessi :  ed eccu comu mi socu chjinatu piinghjindu, privu d’Alamò, è tutta a sirata sintiu i trosti di i battagli in a pezza accantu, cù a musica putenti di Dimitri Tiomkin chì ribumbaia pà rinfurzà a me dillusioni.

Aghju aspittatu una vita intera senza più riveda ‘ssu filmu, chì duvintò par mè una spezia di lighjenda. È mi dumandu sì una certa passioni pà a Storia di l’America, u so sinemà, i so lettari, ùn mi veni micca da ‘ssa frustrazioni iniziali. Da quì, forsa, cumminciò una forma di chiestula pà ammaistrà st’ughjettu di u me fascinu… Ma pocu fà, socu ricascatu par azardu annant’à « Alamò », chì passaia annant’à un canali di sinemà. Aghju capitu subitu ch’era una purga, un’ americanata di i peghju prudotti da l’anni 50. L’Alamò di u me sonniu di ziteddu era monda più bellu chè ‘ssu spittaculu kitch è indegnu ch’iddi scupriani i me ochja di parsona maiori.

« Alamò », dunca... Hè statu rializatu in 1960 da John Wayne. Hè iddu dinò chì ghjoca u rolu di Davy Crockett, mortu cù tutti i so cumpagni pà difenda una pusizioni texana contr’à i truppi supiriori in numaru di u generali messicanu Santa Anna. Ziteddu, avariu presu pratesa, senza discutta, pà u puvarettu di Crockett. Oghji a me simpatia và piuttostu in dirizzioni di i Messicani. U filmu, chì puzza u naziunalismu americanu, moscia i difinsori di Forti Alamo com’è i portabandera ditarminati di i valori rilighjosi d’un’ America praputenti, i maestri lighjittimi d’un tarritoriu ch’iddi difendini cù a cruci è u fucili. U Crockett di u filmu hè unu spezia di supereroi senza paura, cù l’umori grevu è maschili di i campagnoli cunsirvatori sicuri di u so drittu. I Messicani, iddi, un pocu com’è l’Indiani in d’altri western di quiddi tempi, cumpariscini sempri com’è una reffica bistiali è priva d’umanità.

Senza cascà in a caricatura prò messicana – chì ci saria da dì ancu annant’à u righjimu messicanu di l’epica – a rialità storica hè un pocu diffarenti. U Texas era infatti un laburatoriu cuntistatu di l’imperialismu americanu in traccia di nascia. Pussissioni di u ghjovanu Messicu indipindenti, era statu pupulatu d’emigranti anglossassoni in vista d’una futura annezioni. A Rivuluzioni Texana, quissa chì duvia purtà sin’à i battagli d’Alamò è di San Jacinto (1836), era piuttostu un latricciumu di tarri mascaratu da l’Americani. I culunizatori, quissi chì u filmu moscia com’è difinsori di a libartà, erani dinò tutti uriginarii di i Stati di u Sud in favori di a schiavitù, è purtaiani cun iddi a so pratica inghjusta, ciò chì u filmu circa di sfassà cù una scena induva James Bowie (Richard Widmark) emancipighja unu schiavu nanzi à l’assaltu finali. Impurtanti di sapè quì chì a schiavitù era stata abrugata à u Messicu in 1829. D’una certa manera, l’indipindenza di u Texas ùn era micca chè una scruccaria à prò di l’Americani, era dinò un rinculu di civilizazioni pà i Latini di u paesu.

I martiri d’Alamò, infini, erani beddi alluntanati da i parsunaghji mitificati di u filmu. U culineddu William Travis, par esempiu, ùn era stallatu à u Texas chè dipoi cinqui anni. C’era ghjuntu dopu ad essa fughjitu da l’Alabamà abbandunendu moglia è ziteddi. U famosu James Bowie era dinò un tipacciu : spiculatori di tarri è cuntrabandieri di schiavi, avia assassinatu un sceriffu è circatu l’oru nanzi di scoprasi à l’ultima un distinu di patriottu. Crockett iddu stessu, puliticanti esotticu parichji volti raprisintanti di u Tennessee à u Cungressu Americanu, vinia di piddassi una vesta à l’elezzioni, è si circaia un distinu novu à u Texas. Strascinaia cun iddu una sissantina di vuluntarii attirati solu da u so intaressu. Una riscumpensa di 19 chilometri quatrati di tarri par omu l’era stata prumissa in casu di vittoria… À ‘ssu prezzu quì, a parolla « mercenarii » pari di pudelli qualificà à u più ghjustu.

Puri, malgradu i so filmacci, devu palisà ch’una passioni pà John Wayne l’aghju tinuta. Ma mi piaci di più u John Wayne vechju è capaci d’autodirisioni di « 100 dollari pà un sceriffu » (chì i frateddi Coen venini di riadattà) chè ‘ssu buzaiu maccarthystu chì a si ghjucaia tandu. Un altru par quali l’affizzioni l’aghju sempri, quantunca, hè Davy Crockett. ‘Ssu trappori irlandesu mezu analfabettu, chì s’era risicatu in pulitica, publicò i so mimorii in 1834 : A Narrative of the Life of David Crockett. Written by Himself. In ‘ssu librettu, moscia di i volti calchì simpatia pà l’Indiani, chì puri aviani stirminati una parti di i so anziani. Nienti chè par quissa, mireta calchì indulcenza.

vendredi 4 mars 2011

Indignetivi ! Ma micca troppu...

Fusina a m’hà fuma. Ancu annant’à u titulu di a so cronica, a m’hà fuma. Vuliu parlà eu dinò di u libru d’Hessel, « Indignez-vous ! », è circaiu ghjà un intitulatu furmulendu l’idea di a rivolta. È dunca u me cullaburatori l’hà fatta nanzi à mè, cù unu sguardu piuttostu in favori, dimula in amicizia, di u libruchju in quistioni. Ma puri a daraghju listessi a me cuntribuzioni. Parchì ? Parchì ghjustappuntu u me avvisu hè nigativu. È par dì u veru, aghju participatu l’altru ghjornu à unu scontru annant’à a critica in Bastia, indu u prupositu generali era di dì chì i parè sfarenti si devini pudè sprima in libartà. È tandu, o ghjenti, à mè mi basta pà ghjustificà di ripiddà a piuma.  

Dighjà a prima cosa ch’e voddu dì, hè ch’e socu cunvintu chì u successu di « Indignez-vous ! » si spieca faciuli. In ‘ssu seculu chì l’aienti – è i critichi – campani fendu u curri curri, ch’iddi t’ani ghjustu u tempu di passà à u centru cumirciali dopu à u travaddu nanzi d’andà ad abruttisciasi davanti à Zeymour è Noleau, in ‘ssu seculu chì di leghja dumanda un impegnu di l’altru mondu, u libru d’Hessel casca più chè bè. In 14 pagini (parchì ci passaremu di u postfaziu di l’editori), è par solu 3 eurò, u littori si pò ricuncilià à pocu costu cù a filusuffia cuntistatrici in marchja. Ancu i crunicadori chì – com’è mè – devini renda una coppia in ritardu à u so ghjurnali, a poni fà senza tantu matriculera, nè perda l’ori à fà i ricirchi tonti annant’à Wikipedia. Quì, in una mezuretta di tempu, pudemu leghja u manifestu di u futuru, senta buffulà l’aria di a Rivuluzioni, scriva un articulu è vultà subitu à fighjulà l’Equipe du Dimanche cù a cuscenza appaciata di u travaddu ben fattu.

Al dilà di ‘ss’affari, chì ni pensu da veru di u libru d’Hessel ? Pensu à dilla franca chì Hessel hè un omu chì mireta u rispettu, hè un veru intellettuali, è u so passatu di risistenti ghjeu u piddu in cunsidarazioni. T’hà dinò i so anni è ùn credu manc’appena ch’iddu si paghessi a me testa cù u so librettu. Ma u cuntinutu di st’assaghju mi laca calchì dubbitu. È ancu ci vicu cumpariscia calchì cuntradizzioni ch’ùn si pò passà sutt’à silenziu. A più evidenti nasci in a riflissioni par raportu à a viulenza pulitica, è l’ambiguità chì nasci sicondu chì ‘ssa viulenza sighi praticata da tarruristi di u Mezu Urienti o militanti d’un mondu uccidintali « pacificatu ». À l’ingrossu, dunca, Hessel ci dici chì a noscia sucità muderna hè carca à inghjustizii, inegualità trà i ricchi è i povari, è ch’iddi ci sò middi raghjoni d’indignassi oghji pà i vituperii suciali o eculogichi cumissi da i nosci putenti currotti. Ci voli d’indignassi, ma fendu pianu, piuttostu à usu moddu, è micca cù l’isteria rivuluziunaria di u passatu. L’argumentu, murali manc’appena, hè chì a viulenza hè contra pruduttiva. Bona.

A noscia idea ùn hè ben sicura di vulè difenda l’attu viulenti in pulitica. Ma sì no circhemu à rifletta annant’à a tematica senza passioni, cù l’andatura fretta ch’unu sturianu par esempiu ci pudaria metta, una quistioni ci veni subitu : quissa di sapè sì a viulenza di a Risistenza contr’à i nazisti, praticata tandu da Hessel stessu, fù contra pruduttiva o nò ? L’autori, chì si lighjitimighja monda par raportu à u so passatu di risistenti, ùn ci dici mai ciò ch’iddu pensa di a viulenza aprudata da i so cumpagni. Piccatu.

Più luntanu, Hessel si filicitighja di l’avanzati di l’ultimi dicennii, rigrittendu chì dopu  ùn ci si fussi passatu nudda : « … i prugressi impurtanti sò stati fatti dipoi u 1948 : a diculunizazioni, a fini di l’apartheid, a distruzzioni di l’imperu suvieticu, a caduta di u muru di Berlinu. » À cunsidarà chì st’avanzati fussini stati pacifichi pà l’ultimi evenimenti mintuvati, si pò dì chì a diculunizazioni si feci senza sangu nè straghji ? In Algeria, à u Vietnam, in Indunesia, si pò dì chì a viulenza di i muvimenti di libarazioni fù senza risultati ? L’affari à no ci parini infatti più cumplessi, annant’à ‘ssu sughjettu, chè un simpliciu accunsentu o un rifusu « contru pruduttivu » di a viulenza pulitica.

D’altrondi Hessel hè un pocu chjappu da l’ambiguità quand’iddu ni parla à prupositu di i raporti trà Israeliani è Palestiniani. Cussì sì a viulenza di u Statu israelianu hè cundannata senza ritegnu, ci pari di truvà una forma di cumpriinsioni paradussali pà i tarruristi palestiniani : « Sirvarà u Hamas d’invià i rucchetti annant’à a cità di Sdérot ? A risposta hè nò. Ùn servi micca a so causa, ma si pò spiicà ‘ssu gestu cù a buzara di i Gazauì. In a nuzioni di buzara, ci voli à capiscia a viulenza com’è una cunclusioni rigrittevuli pà situazioni inaccittevuli pà quissi chì ni patini ». Hè capita, ma a viulenza di l’attentati suicidii pruduciarà menu buzara ind’è l’Israeliani ? U prublemu hè quantunca quì. O a viulenza hè cundannevuli, è tandu l’hè par tutti, o a pudemu capiscia, è tandu a capimu par tutti dinò, circhendu forsa di schisgialla in ugni uccasioni.

Par finiscia, Hessel ni chjama à una spezia d’insurrizzioni pacifica, una cuntistazioni ma micca troppu radicali, calcosa ch’andessi in u sensu d’un equilibriu « durabili » di i nosci dimucrazii. Hè vera ch’idda mancaia, ‘ssa parolla « durabili », par finiscia di leghja ‘ssu libruchju com’è unu spezia di manifestu mudernu di a boboitudina in mancanza d’ingagiamentu ideulogicu.  « Indignetivi » dunca, o ghjenti, ma ùn vi « rivulteti » micca. Ghje’ ‘ssu libru hè cussì ch’e l’aghju capitu, piddendu l’intitulatu è u cuntinutu à modu litterali, parchì sicondu mè u sicondu gradu hè quì abbusivu. Micca ch’e accusessi à Hessel di vulecci manipulà, è ingannà in i nosci rivolti cutidiani è salutarii, ma solu ch’e pensu chì « l’indignazioni » hè bè u massimu ch’iddu poschi pruducia u pinsà attuali di a cuntistazioni francesa. Frattempu, a Tunisia, l’Egittu o a Libia facini cascà i so dirighjenti currotti. À pitrati, à fucilati s’iddu ci voli. À n’importa chì prezzu quandu i limiti di u tullarevuli sò stati varcati.