lundi 27 décembre 2010

Ultima generazioni


À vultacci annant’à u 2010, ci pari chì a literatura in lingua corsa hà budditu quant’è mai. Chì guasgi si cridaria chì una vera vitalità esistissi, chì a noscia lingua si purtessi bè, è ch’un’ arghja nova si vulissi apra pà a criazioni literaria à usu corsu. Ben sicura, è l’avareti capita, ùn la cridimu manc’appena, quissa. Ma nanzi d’andà più luntanu, lampemu puri un ochji annant’à a ricchezza literaria prudotta quist’annu.

In prosa, a palma qualitativa ci hè parsa di duvè rivena à l’originali « Davanti à u focu chì more », di Pierre-Joseph Ferrali. Emu dittu quantu ‘ssu libru si scrivia in ciò chì a literatura faci di più mudernu è di più univirsali, quantu s’alluntanighja dinò, à i niveddi tematichi, stilistichi o linguistichi, da a robba lazza è sticchita d’uni pochi d’anni fà. In u duminiu di l’assaghji, Marceddu Jureczek hà firmatu dinò un libronu ‘ss’ultimi mesa, « Caotidianu », chì rumpi in tuttu cù i fantasmi identitarii sempri nutriti quà è dà. A riflissioni di Jureczek, a diciamu ultimamenti, hè di i più arruttati, ed hè ancu nicissaria in ‘ssa fasa di ricustruzzioni inevitabili d’una sucità corsa surtita da u suminatu, è ingagiata annant’à i vii murtiferi di a puvartà è di u gangsterismu.

In u righjistru di a puisia, Stefanu Cesari si hè impostu dinò iddu com’è unu scrittori prufundu. U so libru « Genitori » hè forsa ciò ch’iddu hà publicatu di più riisciutu par avali. Quì dinò, a virsura muderna di l’opara, a forza di a lingua, mettini u scrittu à u niveddu di ciò chì si pruduci di meddu à modu generali. D’andatura più classica, evucaremu puri u bellu « Tarra Matre » d’Olivier Ancey. Un libru chì dimostra sì u bisognu c’era chì a puisia corsa viaghja in tanti dirizzioni diversi, ma cussì ricchi in a so arradichera chè in u so univirsalismu. A rivista puetica Nu(e) deti d’altrondi un ribombu di prima impurtanza à a criazioni corsa, cunsacrenduci u so numaru 44, mentri chì parichji altri autori corsi truvaiani a so piazza frà i 68 pueti prisintati in u numaru 46 di Bacchanales.

Altri libra sciuti quist’annu miritariani dinò a minsioni. Ni sminticaremu, ma cridimu chì « A Petracori » d’Anghjulu Canarelli, « Un dulore squisitu » di Ghjacumu Fusina, o « Un tangò in Argentina » di Ghjuvan Luiggi Moracchini, facciani parti di ‘ssi tituli da ritena. È ùn parlemu mancu quì di tuttu ciò chì viaghja in corsu annant’à internet, indu sò da rimarcà i signaturi d’un Jean-Yves Acquaviva o d’un Jean-Pierre Arrio, pà ùn mintuvà chè dui di i quindici animatori di u bloggu Tarrori è Fantasia.

Allora chì vularà dì ? Chì a noscia cultura viaghja d’incantu è ch’idda ricoddi oghji i frutti di a so divizia ? Chì i nosci istituzioni rigiunali funziunighjani infini è sani aiutà l’attu criativu à modu efficaci ? Chì a scola hà salvatu a lingua corsa è chì no semu à dui passa di l’ufficialità ? Chì l’editori corsi si palesani un’ arma di guerra capaci di buscà i novi talenti è d’entra in cuncurrenza cù u marcatu intarnaziunali ? Ci scusareti, ma à parè nosciu : nienti di tuttu st’affari. A lingua ùn si porta meddu è l’istituzioni ùn la sapemu ciò ch’iddi sarani capaci di prumova. A sucità hè bè à a malavia è u populu corsu ùn hè forsa mai statu una nuzioni cussì biota di sensu.

Allora ghjustappuntu. Hè in ‘ssu cuntestu pocu quentu, faccia à ‘ssi pirspittivi cullittivi di menu in menu lighjittoghji, chì una literatura si scita. À u mumentu ch’idda t’hà « calcosa à dì », à u mumentu chì a lingua corsa, al dilà di tutti i scimizii runcati à boci rivolta, ùn hè più lingua di l’urali ma inveci lingua di u scrittu. À u mumentu chì l’autori, in cuscenza, scrivini u gran libru battaglia di quissi chì rifusani di scantassi da i violi di a Storia.

À parta da quì, ci piaci pocu l’argumentu chì vurria chì, dopu à u riacquistu, a nova generazioni di scrittori fussi più individualizata è menu impignata. Nienti fù scrittu chì fussi cussì mali intarpritatu sicondu no. I scrittori corsi d’oghji scrivini à u cuntrariu in un cuntestu pessimu in tuttu pà a lingua è a cultura corsa. Un cuntestu d’addisperu è di rumprovari materialisti crudi. Scrivini à un mumentu chì u simpliciu fattu di scriva in corsu l’hè rimpruvaratu com’è una tuntia assuluta. Certu i so parolli sò diffarenti da l’unu à l’altru, certu i primuri missi in avanti ùn sò più quiddi di trenta anni fà. Ma a ditarminazioni, u curaghju, è u saltu qualitativu sò beddi più evidenti oghji chè mai. Scrivi a nova generazioni in lingua corsa, i Jureczek, i Ferrali, i Desanti, i Cesari, com’idda scrivaria ghjustappuntu « l’ultima generazioni ». Cù u disideriu scemu di lacà u tisoru u più splendidu, u più magnificu chì fussi, ghjustu nanzi di tirassi l’usciu è di vultà à u sprufundu. Almenu ch’un distinu d’avanguardia l’aspittessi in calchidocu. Ma quissa, i me agneddi, hè una storia imprubabili, guasgi una fola, chì no ci tinaremu di cuntavvi.

mardi 21 décembre 2010

« Caotidianu », l’altru evenimentu literariu

Allora sì, ‘ssu gran mali chì ci culpisci è chì pidda parichji facci. ‘Ssi cuntrasti, dirisorii, nicissarii, sinceri a vulemu creda, quandu una certa illusioni di a Corsica ùn ni finisci più di spariscia cù i casci chì vani à i cimiteria, di vastassi ugni volta ch’una vita hè arrubbata, ch’una dignità umana hè tassiddata da i baddi. Ch’una casa sbotta in middi pezzi, ancu, qual’hè chì ci capisci sempri calcosa trà un affari è l’altru ? Viulenza di u solitu, ceca oramai, chì si sprimi nant’à i piazzi di i paesa, chì stuppa a so barbaria in faccia à l’urfaneddi, chì spara quà è dà, u so vilenu, è chì si porta u mattarazzanu quant’è u ghjustu.

I raghjoni, a sapemu, sò cussì numarosi chì, à a fini, si finisciaria par creda chì i rispunsabilità sò di tutti, o ch’iddi sò cussì varii ch’ùn vali a pena à circà d’idintificalli. Fatalità latina, diciariani certi. Mancanza di curaghju di i puteri publichi, di l’opinioni, di u guvernu, o di i paceri lucali, li pudariani risponda certi altri. Ma si pò ancu chì a virità ùn sighi nè in a fatalità sempiterna, nè in i mancanzi di a sucità corsa. Si pò ancu d’altrondi chì di fatalità culturali ùn ci ni sighi mancu più, è si pò ancu chì di sucità corsa ùn ci ni fermi oghji chè carabbudduli. Hè piuttostu annant’à sta verità quì ch’iddu ci porta à rifletta u scrittori Marceddu Jureczek, è li dà ancu un nomu, « Caotidianu », à ‘ssa rialità, è ci pari chì ‘ssu niulugismu forti difinischi meddu chè tuttu a vera struttura di u nienti chì ci ingutti tutti quanti no semu. Struttura emu dittu ? Nò, vuliamu parlà piuttostu di disintigrazioni, di castizera abissali, di sprufundu terminali. I raghjoni, iè, sò numarosi, ma a cura ùn vinarà sì prima ùn s’ammetti l’idea chì u casamentu hè à l’arruvinu, da a sima à i fundamenti, ni ferma pocu affari di viabili, è l’ora hè pò dassi vinuta di dilla. Par fà ch’iddu si cumincessi – ora saria – à ricustruiscia calcosa chì tinissi a strada, chì ridessi à a parsona u disideriu di campà à modu civili, luntanu da a sfracichera di i carri è l’abbruttiscimentu di i spiriti.

Jureczek, in u so assaghju, ci discrivi una Corsica tirata infini da i so chimeri identitarii, scacciata ancu da a so simplicia brama d’essa, è ci moscia, cù i parolli veri d’un chirirgu di a sucità, ciò chì ghjustappuntu semu duvintati : veni à dì nienti, più nienti. O piuttostu sì : una zona di cunsumu è altru nudda. Un populu ? Lachemu curra. Un « populu di u carrettu » piuttostu, chì supravivi abbambanatu è spirendu di pudè cuntinivà à bucà i so caddì com’è tanti zombi par qualissi u soldu hè duvintatu « l’unicu valori ». Viaghjà malamenti in a zona cumirciali, eccu u veru distinu di i millai d’individia, tutti staccati l’uni da l’altri, tutti infrugnati in i so lutissamenti, ma isulati, ma soli, chì custituiscini a pupulazioni d’un’ isula di u Mari Tarraniu à u XXIu seculu, in calchidocu annant’à a Pianetta Marcatu. Sintimu : « Oramai, a zona d’attività saria u retrupianu da mova i nosci esistenzi. Hè tuttu ad un tempu : a parti sunniata, u paradisu matirialistu bramatu, un pozzu neru, u spiritu di i tempi nosci postu fondu fondu in u vulgari. Quindi, u citadinu cunsumadori passa una vita incerta è vagabonda, piena à priculi è prumessi in un tarritoriu tagliatu à pezzi da l’AK 47 di i gang ».

Nè paisani nè citadini, Jureczek ci discrivi « rurbani ». Veni à dì campendu in certi campagni senza anima manghjati da a cità. Lochi risidinziali tutti pari, pupulati d’aienti anch’iddi tutti pari – parchì bioti. Ma pustiemu torra : « L’abitanti di ‘ssi casi novi, accumpulati in risidenzi è lutissamenti, cumponini un gruppu listessu, cù dui vitturi è più, un ghjacaru o/è una ghjatta, ritirati o maritati cù dui ziteddi di regula, fighjulani à listessa ora i listessi prugrammi televisivi, venini tonti pà i feuilletons, sò incantati da i rivisti people, si nutriscini cù i listessi cibi cunghjilati è dissapiti… »

È ci ni saria dinò à dì. Chì l’analisa di Jureczek ùn si ferma à l’aspettu suciulogicu o ecunomicu. Avanza par esempiu una difinizioni di ‘ssu sistemu di u sprufundu : u chjama iddu « acculturazioni ». Par dibatta vulariamu ancu prupona a parolla « diculturazioni », chì ci pari un’ altra manera d’attaccà u prublemu. Ma pocu premi, Marceddu hè in u ghjustu. Meddu chè nimu hà sappiutu scriva, è discriva, ‘ssa tragidia d’una tarra chì, par vulè imbuffà, è crescia, è essa com’è tutti l’altri tarri, è suvità i reguli, è imbuttrassi à marcanzia, è curà a so imagina, hà finitu par abbassassi, è par ùn essa più nudda. Un tarritoriu svirsatu da ricunquistà, da riculunizà, da suminà à sonnii edunisti, par veda s’iddu ùn ci nasci dinò a frasca… È ‘ssu gran mali, briunatu à modu dramaticu, par fà neci d’esista sempri…

Jureczek chjudi u so libru cù un custattu tristu : s’iddu ci sà fà veda a disispiranza di ‘ssu mondu sfracassatu ch’hè u nosciu, palesa chì i suluzioni ùn li travedi micca. Ùn ci devi micca st’unestità, Marceddu. Al menu chì l’unestità sighi una di i chjavi di a cura pussibuli. Ma nò, ùn ci devi nudda. Chì a missioni d’un autori com’è iddu è di facci sparta ciò ch’iddu vidi, è di purtacci à u più vicinu di i riflissioni à nascia. Una missioni cumpiita cù ‘ssu gran libru. È avali, chì vularà veda cun iddu vidarà.

lundi 20 décembre 2010

Altissimu Ferrali

Davant’à u focu chì mori, unu scrittori hè natu. È chì scrittori ! Ùn la sapemu s’idda hè l’abitudina di cuddà annant’à i cimi di i muntagni chì hà datu à Pierre-Joseph Ferrali ‘ssa facilità d’essa à tè è à tò cù l’altezzi literarii, ma u so libru publicatu quist’annu ind’è Colonna Edition ci hà datu à no una baracina chì solu certi autori americani ci aviani fattu risenta. Ma di chì parlemu ? D’unu spezia d’OVNI sciutu di luddu, una racolta di cinqui nuvelli chì par avali ùn hà tantu pruvucatu l’emuzioni di a critica. Ma sminticaiamu chì u libru hè scrittu in corsu, è chì a critica hè scarsa pà ‘ssa robba quì…

Cinqui nuvelli, dunca, com’è cinqui peruli inaspittati chì ci facini dì chì, pà a literatura di lingua corsa, una volta di più, 2010 ùn hè passatu in darru. A prima nuvella, « L’omu chì marchja », ci conta a stodia d’un omu chì u fascinu pà un paciaghju purtarà sin’à a so perdita. Ci invinimu ch’una volta c’eramu stunati in ‘ssi cronichi di l’assenza di a tematica di u viaghjadori libaru, di l’hobò arriundu, in a scrittura isulana. Ferrali, iddu, hà culmatu oramai ‘ssa mancanza. Si hè ispiratu di ‘ssu parsunaghju ch’ugnunu vidi, à u cantu di a strada, chì faci l’avvinta quà è dà cù i so pacchetti, è li hà arriccatu l’immurtalità literaria ch’iddu miritaia, ch’era evidenti, chì ci parlaia ghjà nanzi d’essa intarpritata è posta annant’à a carta. Hà agitu da scrittori assulutu, Ferrali, cù ‘ssu racontu quì : hà pustiatu i fatti, l’hà inguttiti, è l’hà passati à u so filtru parsunali d’omu di cultura, di maestru subranu di a fizzioni.

Un’ altra nuvella si intitulighja « U prim’omu », è nisciun dubbitu chì par iscrivala, l’autori s’hà scuntratu à Mac Carthy in calchidocu. U stilu veni quì da u geniu americanu, umaghju affirmatu di Ferrali à i so maestri. Ma un umaghju ùn saria nudda senza l’imaginazioni è u talentu propiu. È quì semu sirvuti : un omu hè firmatu solu annant’à a pianetta dopu à un cataclismu. I vulcani si sò missi à stuppà i so cinnari annant’à una civilizazioni ch’ùn s’hè pussuta mantena. È l’omu viaghja in un mondu vastatu sin’à truvà un ghjornu una certa spiranza di salvezza in un vechju fanali ch’iddu riesci à fà marchjà, par chjamà ciò chì ferma di l’umanità. È a so chjama ùn sarà vana. Ma Ferrali, cù ‘ssa tragidia ch’ùn vi palisaremu micca, ci metti in vardia contr’à ciò chì ghjaci di più orrendu in i più belli spiranzi umani. È ci annuncia una verità ch’ugnunu duvaria cunnoscia : chì a saldera d’ugni cumunità nicissitighja un sacrifiziu. È a fizzioni porta cussì cù Ferrali calchì missaghju subliminali ch’ugnunu intarpritarà à so modu.

L’altri nuvelli ? A stodia d’una impiigata d’un asiliu di vechji, annant’à un’ isula trupicali, chì sunniighja di partenza, è chì metti tutta a so spiranza in un dispacciu ch’idda li scrivarà, complicia, una scrittrici publica avvizza à u cumbattu. Un parsunaghju magnificu chì t’avaria calchì sumidda cù a divinatrici Bucca Durata ind’è Corto Maltese. Un altru racontu chì funziunighja com’è una fola crudeli : quissa d’un coppiu liatu o divisu da u fandoniu d’un ziteddu sparitu. È subratuttu – par no – un discrittu à cavaddu trà u fantasticu è a rialità a più dura, è chì metti in scena a pacificazioni barbara di a Corsica à i tempi di l’arasia di i Ghjuvannari. In un ambienti medievali indu u kitsh hè schisgiatu cù una maistria da davvi u trimuleddu, è indu cumpariscini i parsunaghji i più straurdinarii, com’è ‘ssi dui briganti Guglielmo Sciumaguadella è Cavallalonda chì vo sunniariati di ritruvà prestu in un altru scrittu.

Ùn vurriamu compia senza dì chì Ferrali, com’è tutti l’autori veri è cumpiiti, inventa unu stilu, è subratuttu una lingua, chì à no ci hà smaraviddatu. Hè ghjustappuntu annant’à ‘ssu puntu chì i tinenti d’un classissismu linguisticu di pocu intaressu u pudariani attaccà. No dimu chì ci emu vistu unu di l’aspetti maiori di a riescita di ‘ssu libru, chì si leghji, iddu, senza nisciun frastornu. Eccu. Certi ci pudarani avali rimpruvarà ‘ssa critica, ni chjamarani à a sempiterna cumpiacenza lucali. No arrispundimu solu : lighjiti à Ferrali, parchì veni di porghjaci u più gran scrittu di fizzioni in corsu di l’ultimi annati.

lundi 13 décembre 2010

Abbracciu à Tsvetaievà

U corpu di Marina Tsvetaieva si balancia languenti, azzicatu da u ventu chì s’infrugna pà a porta in cantaronu. Fora : i stesi inuspitalieri di a steppa brusgiata. L’ochja vitrosi di a puetessa ùn li vidini più. Appiccata à a sima di l’isbà, veni di compia un parcursu tribbulatu chì l’avia vista piigà, à quandu faccia à i rustaghjati di a vita, à quandu faccia à i scutussati d’un seculu. Tanti liccaturi crudeli arrigalati da u distinu, sin’à st’ùltimu esiliu, sta mossa in Tataria par fughja l’avanzata di i truppi nazisti. Tsvetaieva s’hè appiccata in una sulitudina cumpletta, luntanu da a so fiddola dipurtata in Siberia, hè morta in un addisperu assulutu, un addisperu indu l’indiffarenza è a miseria li funi i soliti cumpagni. Nanzi di mora, rividisti forsa u visu d’Efron, è quissu d’Irina. À st’ultima, ‘ssa ciuccia ch’ùn avia sappiutu salvà, chersi certamenti d’essa pardunata.

Serghei Efron, u maritu, era statu fucilatu in 39 da i sbiri di Stalin. Era un omu ch’ùn sapia scedda, Efron, o chì avia sceltu par sempri d’essa in u campu di u disonori. Fù di l’Armata Bianca à u mumentu di a Rivuluzioni, è Marina Tsvetaieva u duvisti suvità in un esiliu ch’ùn ebbi nienti di rumanescu. È u tintu d’Efron ùn la feci mai à fà budda a pignata famigliali. In Praga po’ in Francia, fù una fughjera patetica. Nienti à veda cù i baccanali di certi emigrati russii. Stancu di circà una situazioni illusoria in u sinemà, è nustalgicu di u paesu nativu, Efron righjunsi a NKVD, a pulizza sicreta suvietica. Participò à l’assassiniu d’un dissidenti in Isguizzara, pò dassi dinò di u fiddolu di Trotsky, è vultò à u paesu pà imparà chì Stalin prizzaia pocu i liccumetti ch’aiani fattu i scappatticci à u stranieri. Si fucilaiani tutti l’anziani di a guerra di Spagna, nisciun raghjoni, dunca, chì ‘ssu niscentri di Seghei Efron ùn ischisgessi i purghi anch’iddu.

Spiccata quantu volti da u so sposu, a bella Marina, l’isaltata Marina, circò à spissu u rifughju in d’altri braccia. Cù u pueta Mandelstam, par esempiu. Cù a carnali Sofia Parnok, dinò, sempri una puetessa, o ancu cù u futuru premiu nobel Boris Pasternak. Da dumandassi d’altrondi comu a stodia tragica di Tsvetaievà ùn ispirò micca di più a rializazioni di u Duttori Jivagò, ma si sà chì Pasternak t’avia ancu d’altri ispirazioni… Ma l’attiranza ch’idda pagò forsa u più – tuttu ùn ‘sendu chè artistica, quissa quì  – fù quidda pà Maiakowski. I chjirchja di l’imigrati russii fecini pagà à a stravaganti criatrici a so ammirazioni pà u scrittori suvieticu : fù scantata da i mundanità è i so puemi ùn iscuntroni più chè disdegnu. Guasgi abbandunata à idda stessa, a tintaccia poti scriva mentri u so esiliu pariginu : « Socu emigrata difinitivamenti in i me quaterna »…

U parcursu di Marina Tsvetaievà ùn fù puri micca fattu chè di frastorna. In una prima vita, fù a fiddola d’un prufissori d’arti chì fundò l’attuali Museu Pushkin, veni à dì unu di i più grandi musei di i bell’ arti di u mondu. Fù sinsibilizata da chjuca à a puisia di Pushkin, è si truvò ghjovana in risidenza in Crimea, ind’è u scrittori Volochin chì duvintò par idda unu spezia di prutittori. Fù tandu iniziata à u simbulismu russiu, chì i pueti Lisandru Blok è Andrei Biely (unu spezia di Joyce à usu russiu) purtoni à u più altu. Scuntrendu com’ì no l’emu ditta à Mandelstam, è lighjindu à Anna Akhmatova, fù sinsibilizata dinò à u currenti rivali di « l’acmeismu », chì si spiraia in parti di u muvimentu parnassianu francesu. Ancu mentri i so pirigrinazioni tristi à traversu à l’Auropa, scuntrò i parsunaghji cussì diversi è impurtanti chè Ilya Ehrenburg, ‘ssu ghjurnalistu russiu chì scrivisti u Libru Neru cù Vassili Grossman, u pueta austriacu Rainer Maria Rilke, cun quali ‘dda rializò una currispundenza à trè cù Pasternak, o infini a lighjindaria Akhmatova ch’idda finisti par veda in 1940.

Hè dunca ‘ssa principessa dannata, ‘ssa stidda sfracassata, ‘ssa donna bella chì illuminò a puisia russia di u XXu seculu, chì no vuliamu cilibrà quì. Marina Tsvetaieva, chì ùn sapisti mai scedda trà i Bianchi è i Russi, ch’ùn fù mai di quì o di culà, è chì fù purtata com’è una cascia debbuli da i timpesti di u so seculu, sin’à ‘ssu locu di Tataria dund’idda riposa anonima. Idda scrivana lirica di l’amori chì mandò à Rilke : « Aghju presu tuttu u ventu – nò, tuttu u nordu – in i me braccia. È purtaia u to nomu », è ancu chì dicia : « Di i me versi, com’è vini priziosi / Vinarà l’ora »… Idda chì partisti, com’è Mandelstam, in un tempu chì i pueti erani da veru maladetti. È l’ora hè vinuta, sì, di leghjala, è di vulella bè.