À vultacci annant’à u 2010, ci pari chì a literatura in lingua corsa hà budditu quant’è mai. Chì guasgi si cridaria chì una vera vitalità esistissi, chì a noscia lingua si purtessi bè, è ch’un’ arghja nova si vulissi apra pà a criazioni literaria à usu corsu. Ben sicura, è l’avareti capita, ùn la cridimu manc’appena, quissa. Ma nanzi d’andà più luntanu, lampemu puri un ochji annant’à a ricchezza literaria prudotta quist’annu.
In prosa, a palma qualitativa ci hè parsa di duvè rivena à l’originali « Davanti à u focu chì more », di Pierre-Joseph Ferrali. Emu dittu quantu ‘ssu libru si scrivia in ciò chì a literatura faci di più mudernu è di più univirsali, quantu s’alluntanighja dinò, à i niveddi tematichi, stilistichi o linguistichi, da a robba lazza è sticchita d’uni pochi d’anni fà. In u duminiu di l’assaghji, Marceddu Jureczek hà firmatu dinò un libronu ‘ss’ultimi mesa, « Caotidianu », chì rumpi in tuttu cù i fantasmi identitarii sempri nutriti quà è dà. A riflissioni di Jureczek, a diciamu ultimamenti, hè di i più arruttati, ed hè ancu nicissaria in ‘ssa fasa di ricustruzzioni inevitabili d’una sucità corsa surtita da u suminatu, è ingagiata annant’à i vii murtiferi di a puvartà è di u gangsterismu.
In u righjistru di a puisia, Stefanu Cesari si hè impostu dinò iddu com’è unu scrittori prufundu. U so libru « Genitori » hè forsa ciò ch’iddu hà publicatu di più riisciutu par avali. Quì dinò, a virsura muderna di l’opara, a forza di a lingua, mettini u scrittu à u niveddu di ciò chì si pruduci di meddu à modu generali. D’andatura più classica, evucaremu puri u bellu « Tarra Matre » d’Olivier Ancey. Un libru chì dimostra sì u bisognu c’era chì a puisia corsa viaghja in tanti dirizzioni diversi, ma cussì ricchi in a so arradichera chè in u so univirsalismu. A rivista puetica Nu(e) deti d’altrondi un ribombu di prima impurtanza à a criazioni corsa, cunsacrenduci u so numaru 44, mentri chì parichji altri autori corsi truvaiani a so piazza frà i 68 pueti prisintati in u numaru 46 di Bacchanales.
Altri libra sciuti quist’annu miritariani dinò a minsioni. Ni sminticaremu, ma cridimu chì « A Petracori » d’Anghjulu Canarelli, « Un dulore squisitu » di Ghjacumu Fusina, o « Un tangò in Argentina » di Ghjuvan Luiggi Moracchini, facciani parti di ‘ssi tituli da ritena. È ùn parlemu mancu quì di tuttu ciò chì viaghja in corsu annant’à internet, indu sò da rimarcà i signaturi d’un Jean-Yves Acquaviva o d’un Jean-Pierre Arrio, pà ùn mintuvà chè dui di i quindici animatori di u bloggu Tarrori è Fantasia.
Allora chì vularà dì ? Chì a noscia cultura viaghja d’incantu è ch’idda ricoddi oghji i frutti di a so divizia ? Chì i nosci istituzioni rigiunali funziunighjani infini è sani aiutà l’attu criativu à modu efficaci ? Chì a scola hà salvatu a lingua corsa è chì no semu à dui passa di l’ufficialità ? Chì l’editori corsi si palesani un’ arma di guerra capaci di buscà i novi talenti è d’entra in cuncurrenza cù u marcatu intarnaziunali ? Ci scusareti, ma à parè nosciu : nienti di tuttu st’affari. A lingua ùn si porta meddu è l’istituzioni ùn la sapemu ciò ch’iddi sarani capaci di prumova. A sucità hè bè à a malavia è u populu corsu ùn hè forsa mai statu una nuzioni cussì biota di sensu.
Allora ghjustappuntu. Hè in ‘ssu cuntestu pocu quentu, faccia à ‘ssi pirspittivi cullittivi di menu in menu lighjittoghji, chì una literatura si scita. À u mumentu ch’idda t’hà « calcosa à dì », à u mumentu chì a lingua corsa, al dilà di tutti i scimizii runcati à boci rivolta, ùn hè più lingua di l’urali ma inveci lingua di u scrittu. À u mumentu chì l’autori, in cuscenza, scrivini u gran libru battaglia di quissi chì rifusani di scantassi da i violi di a Storia.
À parta da quì, ci piaci pocu l’argumentu chì vurria chì, dopu à u riacquistu, a nova generazioni di scrittori fussi più individualizata è menu impignata. Nienti fù scrittu chì fussi cussì mali intarpritatu sicondu no. I scrittori corsi d’oghji scrivini à u cuntrariu in un cuntestu pessimu in tuttu pà a lingua è a cultura corsa. Un cuntestu d’addisperu è di rumprovari materialisti crudi. Scrivini à un mumentu chì u simpliciu fattu di scriva in corsu l’hè rimpruvaratu com’è una tuntia assuluta. Certu i so parolli sò diffarenti da l’unu à l’altru, certu i primuri missi in avanti ùn sò più quiddi di trenta anni fà. Ma a ditarminazioni, u curaghju, è u saltu qualitativu sò beddi più evidenti oghji chè mai. Scrivi a nova generazioni in lingua corsa, i Jureczek, i Ferrali, i Desanti, i Cesari, com’idda scrivaria ghjustappuntu « l’ultima generazioni ». Cù u disideriu scemu di lacà u tisoru u più splendidu, u più magnificu chì fussi, ghjustu nanzi di tirassi l’usciu è di vultà à u sprufundu. Almenu ch’un distinu d’avanguardia l’aspittessi in calchidocu. Ma quissa, i me agneddi, hè una storia imprubabili, guasgi una fola, chì no ci tinaremu di cuntavvi.


