dimanche 1 novembre 2009

Di a raghjoni suciali di i prufetta


Si credi chì Ghjesù era bancalari di mistieri. A dici a Bibbia è mancu ci veni a brama di cuntistalla. Ma puri, u libru santu ùn ci cunfirma micca l’affirmazioni muscenduci un clienti chì fussi statu suddisfattu da u travaddu di Ghjesù u manuali.

─ Vidi ‘ssu canteddu quì subra ? Eh bè hè Ghjesù chì u m’hà piazzatu…

Innò, l’archivi rilighjosi fermani muti in quantu à un cantieri chì u Cristu avaria purtatu à u so termini. Truvemu bè un Ghjesù chì marchjaia annant’à l’acqua, un Ghjesù mezu gurù chì rindia a vista à i cechi, t’avemu ancu un Ghjesù pricursori di u duttori Livingstone capaci di curà a lepara ; ma d’un Ghjesù spianendu un burdinali, accuncendu una porta o misurendu un balconu… ùn si ni trova traccia in nisciunu scrittu ufficiali.

Avanzemu dunca un’ ipotesi chì monda ci pudarani cuntistà, ma chì ni valarà d’altri : chì Ghjesù fussi statu da veru bancalari hè simpliciamenti una bedda bucia. Iè, parchì in fatti, i prufetta si devini d’essa efficaci, è di cunverta senza lacassi imbrutta l’anima da i pinseri materiali. Da tandu ùn si poni lacà stirilizà u ciarbeddu da un mistieri, è quissa ci pari un’evidenza maiori.
Ghjesù bancalari, dunca… È parchì micca Ghjesù funziunariu di i posti ? O Ghjesù sicritariu di miria ? O allora Ghjesù traider è chjappu à brusgià com’è un scemu i solda di l’Imperu rumanu ? Nò, chì u Cristu avissi avutu un impiecu ùn teni manc’appena a strada. Par essa un prufetta, merè, ci voli à essa un paciaghju.

À parta da quì, o ghjenti, ci hè più prubabilità chì u futuru missia fussi quissu ghjirandulonu chì vo lacheti à u cantu ‘lla strada chè u patronu midiatizatu d’un gruppu di stampa chì vo invidieti pà a so riescita tamanta. À a limita unu scrivanu pudaria pratenda à essa prufetta un ghjornu, chì scrivanu ùn hè micca un veru mistieri, subratuttu pà i scrivani chì ani sceltu una lingua di sprissioni pocu spartuta, com’è l’ebreu o u corsu, ma lachemu corra…

Puri attinzioni, ùn mi feti micca dì chì a Bibbia ùn conta chè bucii. A Bibbia ci moscia bè un Ghjesù ritiratu in u disertu circhendu i visioni, è mastucchendu certi arbi chì oghji a murali pudaria pruibiscia. ‘Ssa discrizzioni d’un Cristu à l’oziu è ch’ùn ni faci lu pezzu ci pari più in raportu cù ciò chì si pò creda o nò. Manera di dì…

Ancu Cioran a sapia bè, quissa, chì par essa prufetta ci vulia à essa tranchju. Chì sì di nò ùn avaria scrittu quissu sillugismu : « un impecu avaria fattu di Buddà stessu un simpliciu insuddisfattu ». È tandu a sapeti qual’hè chì m’hà datu a corda.

jeudi 30 juillet 2009

S[a]lam aleikum (Jep Gouzy)

Pueta catalanu di scrittura o d’impruvizazioni, Jep Gouzy hà publicatu à parta da u 1971, ma scrivia ghjà beddu nanzi è cuntinivighja ancu avali à porghjaci un’ opara di i più originali. Forsa ch’un pueta di lingua catalana ci pò parè di calchì luntananza strana, ma infatti Gouzy ùn hè micca unu scunnisciutu in Corsica. Fù à u cuntrariu prisenti à parichji manifistazioni puetichi in l’isula, è invitatu à Arte Mare 2002 in Bastia, par esempiu. Cunsidaratu dinò com’è l’autori u più impurtanti di a Catalogna Nord, intarissatu da u teatru, dirittori un tempu di a rivista OC, hà sappiutu da sempri allargà u so universu bè al dilà di a so tarra nativa, è bia à a surghjenti d’altri ispirazioni, à spissu scritti in a più assuluta mudernità.

Hè d’altrondi d’un libru guasgi musicali chì no vulemu parlà quì, un libru publicatu in virsioni catalana è francesa in 2009 da l’edizioni Trabucaire : « S[l]am aleikum », annunciatu com’è « un’ opara barbara chì viaghja à l’anchetta », è capisciaremu chì u libru hè da leghja guasgi cantendu (slamendu) è saltichjendu da un testu à l’altru senza a paura d’andà à a ceca.

Di chì s’agisci ? Infatti Gouzy pruponi di scopra, à traversu à i so riffarenti musicali (o i musichi ch’iddu stà à senta à a siconda ?) tutti l’emuzioni chì l’artisti li facini sparta, o i quistiunamenti umani, suciali è metafisichi chì li nascini mentri ‘ssi mumenta d’intruspizioni forti, d’ispirazioni à tè è à tò cù i cantadori evucati. A prosa puetica di Gouzy, « sempri à a purtata di u littori » pà ripiddà un altru criticu, ci permetti di viaghjà versu unu scambiu di i più singulari, è fraternu, cù artisti cussì diffarenti chè Tracy Chapman, Patti Smith, Jimi Hendrix o The Who, ma dinò Erik Satie, Gainsbourg, o ancu Suzanne Vega o Renaud ! Quali ‘ddi fussini i so scelti, Jep Gouzy si moscia sempri suttili, prufundu, ma dinò onestu è ginarosu. Sà circà ind’è u pueta a stunda di a so opara chì li pari d’essa stata a più alta, è a ci faci sparta.

Ma Gouzy ùn s’accuntenta di i riffarenti musicali. I culturi intrevi nutriscini i so slam, uriintali o tibetani, catalani o corsi (veda u passaghju « incù » Ravel), ma dinò a cultura americana prima vituparata, è dopu ludata cù un amori veru : « Ùn seti micca una caricatura, seti aienti – aienti di u populu – quissi di l’America prufunda, l’America d’in ghjò com’ì la dissi un anonimu, chì mai si palisarà, fucilatu da dodici fucila nienti chè par quissa… »

A puisia di Gouzy hè sempri cussì frisca è umana. A vidimu dinò ingagiata è ribedda, addispirata ma ridona. Una buffulata di sinsibilità da sparta senza timori.
Dunca, Slam aleikum ancu par tè o Jep.

dimanche 26 juillet 2009

Hobò, chì emu fattu di tè ?


Lighjindu u libru di Jack London, « A Strada », partimu à l’avvintura cù tutti quiddi arriundi chì, un seculu fà, « brusgiaiani u duru » nant’à i stradi è longu à u camin’ di farru di u cuntinenti nordamericanu. London faci partita di st’autori chì ci stani sempri à vicinu, è a figura di « l’hobò », ‘ssu paciaghju sfruntatu sempri prontu à tutti i culpacci pà imbarcassi annant’à un trenu o buscassi un piattu di suppa, hè di quiddi chì ci intarpillighjani.

In u libru di London, ci hè un momentu ch’iddu scontra un altru vagabondu, cussì astuttu chè iddu, è ch’iddu chjama u Svedesu. Ùn ci pudemu impidì di vèdaci, di manera primunitrici, l’affaccata di u famosu Joe Hill, altru hobò di lighjenda, pueta anarchistu, anch’iddu d’origini svedesa, è fucilatu in u Statu di l’Utah in 1915. Bob Dylan dissi più tardi chì a so puisia duvia monda à ‘ssu rivuluziunariu « lampatu in u fossu » da i vighjilenti crudeli. Altra primunizioni stunanti : u Svedesu di u rumanzu dicidi d’arristà l’arriundera pà buscassi un travaddu à Chicago. Hè in a stessa città di « Chi » chì u corpu di Joe Hill fù traspurtatu par essa incinnaratu da i so amici di l’IWW.

Cù ‘ssu libru chì si leghji com’è un ghjurnali di strada, hè l’orizonti largu di a literatura americana chì no pudemu abbraccià. Incù u ghjovanu « Jack u Marinaru », chì fura l’ostrici nanzi di scuntrà una banda di ghjovani trimardori ch’iddu suvitarà, hè ben intesa u ricordu di Huckleberry Finn chì ci hè ramintatu.

Po l’aspettu ingagiatu di l’autori, chì si ferma quantu volti par fà a loda di u stintu di libartà di i ghjiranduloni, o pà cundannà i cundizioni chì li sò fatti in i prighjoni americani, st’aspettu hè beddu pirmanenti à u longu di u testu. Ancu l’armata di dui milla vagabondi di u Generali Kelly intarveni à a fin’ di u rumanzu com’è un gustu evidenti di a ribillioni faccia à u sistemu. Hè d’altrondi in umaghju à London chì Kerouac duvia intitulà u so propiu rumanzu « Annant’à a strada » (1957), opara chì duvintò a bibbia di a beat generation.

Ultimamenti Cormac McCarthy, dinò iddu, cunniscia un successu maiori cù u so libru « A Strada », chì conta a storia d’un babbu è di u so fiddolu chì pascialighjani in un mondu vastatu da calchì cunflittu atomicu, è chì com’è l’hobò di i tempi vechji devini luttà pà salvà a so vita è buscà a so manghjuscula.

Ci intarrughemu annant’à l’assenza di parsunaghji simuli, di ‘ssa tematica di muvimentu è di libartà, di rivolta contr’à l’ordini frettu, in a literatura corsa. Pesciu Anguilla, forsa, saria in parti di ‘ssu suchju quì. Ma al dilà ? O sarà chì finalmenti a noscia literatura si prisenta bè più cunvinziunali chè ciò chì si ni dici ?

jeudi 16 juillet 2009

À a scuparta di Michel Miniussi


Di a literatura uccitana si cunnisciarani subratuttu in Corsica i scrittori Max Rouquette o Robert Lafont. A so opara hà sappiutu varcà u cunfinamentu di a lingua uccitana, è u prima mintuvatu fù ancu cunsidaratu parichji volti com’è un vincidori pussibuli di u Premiu Nobel. I più intarissati da ‘ssa literatura pudarani dinò avanzà i noma, cù un certu à prupositu, di i pueti Bernard Manciet o Jean-Yves Casanova.

Vinimu in quant’è à no di scopra u pueta è rumanzieru Michel Miniussi. Un situ annant’à internet li hè didicatu da i so amici chì sò disidarosi di publicà un’ opara par avali sempri scunnisciuta. Ci voli à dì chì st’autori raffinatu è mudernu hà cunnisciutu un distinu curtu è tragicu. Natu in 1956 in Pruvinzia, si ni morsi di malatia à 36 anni in 1992, lachendu puri daretu ad iddu dui rumanzi (Jiròni, sciutu in 1988 ; Lei Passatemps, publicatu post mortem in 1994). Avendu publicatu dinò monda puisii in a Rivista OC, Miniussi ci hà lacatu una raccolta intitulata Hortus Deliciarum, à tempu chè un rumanzu epistulariu intitulatu Lettres corses, scrittu cù u so amicu Bernard Manciet.

Dimula par ciò ch’idda hè, l’opara di Miniussi hè di quiddi chì dirranghjani, è i so tematichi literarii a literatura corsa l’hà sfruttati par avali pocu è micca. In i so scritti, l’autori uccitanu discrivi una vita d’oziu è di piaceri nant’à a Costa d’Azurru, in un mezu burghesu di dandì priziosi chì a si scialani è fighjolani u mondu cù calchì disdegnu. A so puisia viaghja idda versu unu slanciu più eroticu, è una loda ammirativa, in particulari, di u corpu maschili. Utuli di pricisà chì i vii criatrici scelti da Miniussi erani di quiddi chì a lingua uccitana ùn s’era micca avvizzata à splurà ?
I stratti chì no emu pussutu leghja di st’opara ci mosciani subratuttu u stremu raffinamentu d’una scrittura singulari. A qualità alta senza cuntesta d’un criatori chì si vidaria oghji scantà certamenti da un pinsà puliticamenti currettu. Ma chì mireta oghji di rivena à a luci d’un litturatu largu. Monda testi inediti di Miniussi aspettani sempri di palisassi. È a so famidda è i so amici si dani di rimenu pà falli sorta da u sprufundu di i scagni. I pudemu aiutà.

Eccu dunca u ligamu versu l’associu pà a sparghjera di a so opara : http://michel-miniussi-escrivan-oc.org/

lundi 13 juillet 2009

A Pian d'Avretu ch'ùn si tira l'usciu



Hè sciutu ‘ss’istati, senza fà trostu, u numaru 30 di a rivista A Pian d’Avretu. A squatra di benevulenti, diretta da Paulu Desanti, s’impegna una volta di più par fà campà un ghjurnali chì, dapoi u 1991, voli ch’iddu esistissi in Corsica unu spaziu di pinsà libaru, ma à tempu di discussioni è di critica in ghjiru à i tematichi culturali è literarii.

Trenta numari da 1991 ad avali, pò parè pocu, ma inveci hè monda quandu si sà chì a rivista hè sempri stata duvuta à squatri ridazziunali disintarissati, chì piddaiani annant’à u so tempu libaru pà porghja à u mondu mediaticu corsu un urganu di stampa cù un tonu originali. È quantu volti indiatu versu u campu suciitali. Bisugnarà dinò à pricisà chì u ghjurnali hà sempri cuncessu una parti maiori à a lingua corsa ? Cussì ‘ssu novu numaru pruponi cinquanta par centu di i so cuntribuzioni in corsu, è u restu in francesu.

L’invitatu di ‘ssu numaru anniversariu hè u scrittori Jean-Baptiste Predali, chì veni à aghjunghja u so nomu à una longa lista di participazioni di qualità. Ramintemu par esempiu chì in u passatu A Pian d’Avretu cunniscisti ghjà a fraquintazioni d’invitati rinumati com’è i scrivani Marcello Fois, Raphaël Confiant, o l’universitarii Alberto Merler, Bruno Etienne o Alain Montandon. Accantu à quisti, monda cullaburatori di l’isula è di fora ani cuntribuitu à fà di a rivista un locu particulari di sprissioni è di scambiu. Chì A Pian d’Avretu ùn si sighi mai vulsuta richjusa à l’arghja giugraffica da dund’idda tira u so intitulatu ùn ci pari mancu più utuli di duvella evucà…

U numaru 30, fideli à a storia di u ghjurnali, hè riccu abbastanza è sempri cussì apartu. Ci si impararà cussì, suttu à a piuma di Desanti, a storia d’una cummunità anarchista in u Taravu à u principiu di u XXu seculu. Ma a publicazioni invita dinò à certi viaghja literarii suvitendu i passi o i dimarchji di scrittori cussì diffarenti chè Michel Déon o Jean-Patrick Manchette, o si ghjira versu u sguardu di i pittori o i visitori ch’ani scupartu a Corsica da 1850 à 1950, incù un bellu articulu d’Annick Le Marrec. A prisintazioni hè dinò rialzata da i dissegni mudernisti d’Hervé Largeaud, è Marceddu Jureczek è Didier Rey s’infiarani cù riflissioni suciulogichi o storichi di veru intaressu.

Cumpiaremu ramintendu chì a periudicità di a rivista hè oramai simestriali (dui numari à l’annu), è chì a distribuzioni hè in cursu, pian pianinu. U meddu par buscassila hè ancu di cummandala annant’à u situ di A Pian d’Avretu, veni à dì quì : http://apiandavretu.blogspot.com/

samedi 4 juillet 2009

Dates Marcu Biancarelli 2009

9 juillet : 10 h. Ouverture de la biennale de Sculpture à Quenza.
11 juillet : 10 h. Participation au jury biennale de Sculpture à Quenza.

17 juillet : Journée du livre à Ajaccio (sous réserve).

18 juillet : Lecture Natio Borgo Selvaggio au festival de Fozzano.
19 juillet : Représentation 51 Pegasi par Christian Ruspini à Fozzano.

01 août : Lecture 51 Pegasi par Christian Ruspini à Colombières.
02 août : Participation aux Vagabondages Littéraires avec Virgine Lou à Colombières.

02 octobre : Festival Cuntorni à Porto Vecchio.
03 octobre : Festival Cuntorni à Porto Vecchio.

Vagabondages littéraires 2009 (Colombières)


Vendredi 31 juillet - 18hCombes (institut St-Vital)
> Christelle Ravey : pour son livre « Étrennes de Russie »
> Nourdine Bara : pour son livre « Le tour de toi en écharpe »
Samedi 01 août - 21h30Colombières S/ORB (cour du château)
> « 51, Pégasi, astre virtuel »Lecture par le comédien Christian Ruspini d’extraits du livre de l’écrivain Marcu Biancarelli
Dimanche 02 août - 18hColombières s/Orb (gorges)
> Marcu Biancarelli : pour son livre « Extrême Méridien »
> Virginie Lou : pour son livre « Allegro Furioso »
Lundi 03 août - 22hColombières s/Orb (cour de l’école)
> projection du film « Sempre Vivu »du réaliseur, comédien et directeur de théâtre Robin Renucci
Mardi 04 août - 18hVillecelle (parvis de la chapelle)
> Jérôme Ferrari : pour son livre « Un dieu un animal »
> Ahmed Kalouaz : pour son livre « Avec tes mains »
Mercredi 05 août - 18hLamalou les Bains (au patio des thermes)
> Mathieu Riboulet : pour son livre « L’amant des morts »
> Mercédès Déambrosis : pour son livre « Juste pour le plaisir »

mercredi 24 juin 2009

Murtoriu

2009
(Albiana)

I Sarcona. Vinti trè casi s’e’ fighjolgu da a me tarrazza, un pocu di più s’e’ m’alluntanighju è ch’e’ coddu annantu à a Presa, u grossu cantonu chì ci servi d’affaccatoghju. Un paisolu chjusu in a so conca, attuffatu trà i castagni è i pina. Milli metra d’altezza. Da l’affaccatoghju vicu i cimi di a crista, dui o trè tetta di u Rutaghju, è suttu ci hè a falata versu a piaghja, a fin’ di u rughjonu, no dimu « i tarri », ci hè u mari al dilà, l’isulotti è a Sardegna, ci vicu i lumi di i cità o di i vitturi, di i volti, quand’ì a notti u celi hè bè spannatu. S’iddu ci hè u caldu, ùn si vidi più nudda à l’orizonti, solu una razza di fumaccia tùrbida, un chjarori chì pari di vulè significà calchì cunfina. U più ch’e’ passu tempu, a ricunnoscu, ùn hè micca à batta a furesta par viva a me vita d’arimitu muntagnolu. Socu un arimitu senza essa. Un campagnolu par furtuna. O parchì a Stodia trova u so piaceri à richjuda i curvi di u tempu, è faci i noda schirzosi cù i distina, distinu di l’unu, di l’altru, è u meiu à mezu. U più ch’e’ passu tempu hè in casa, à pichjà annant’à i tucchi di u me ordinatori, circhendu di scrìvami calcosa, o à sunnià davanti à i fiari di u me caminu, avendu rinnunciatu à circà. Mi chjamu Marcantonu Cianfarani, librariu di u me statu, è pueta fiascatu à i me ori. Duvariu dì librariu fiascatu dinò, ma ugni cosa in tempu è ora.

vendredi 12 juin 2009

U primu populu di u quad (1850)

In l’archiulugia di a literatura corsa cumparisci una perula. Sciuta versu 1850 è scritta da un duttori bastiacciu chì si chjamaia Anton Liunardu Massiani. Ripublicatu da A Tramuntana, a Muvra è infini da l’Antulugia di Matteu Ceccaldi, ‘ssu testu cumpostu in versi di più di centu terzini hè firmatu indòmitu à a traduzzioni sin’ad oghji. È si capisci. A lingua stessa, d’una ricchezza marcata da a ruralità di u XIXu, ci hè oghji d’un accessu pocu faciuli, è u stilu eroicomicu in puisia di u tempu ùn hè più d’usu.

Puri, in i so tematichi, in u so sensu di l’autodirisioni, ‘ssu testu intitulatu « Viaghju in Ascu – A cuccagna di Bazzicone » ci ferma stranamenti vicinu. È passati i difficultà stilistichi u so comicu risplindisci ancu avali cù una forza indita.

Chì ci conta dunca Massiani, in u so puema allegru ? Discrivi i pirigrinazioni d’un medicu citadinu chjamatu à cumprà u casgiu, è chì si trova par furtuna ad assista à un matrimoniu in u paesu d’Ascu, in l’alturi salvatichi di l’isula. Tandu tuttu hè par iddu sughjettu di disprezzu : u tempu chì metti à l’acqua, l’accolta, a lingua di l’abitanti, l’usi particulari è u lutu paisanu. Pà u duttori l’Aschesi li parini tutti quanti rostici è ritardati. Ma chì agisci à signarinu in fattu hè iddu stessu, è à u finali i so gattivi maneri si vidini rumbiccati. L’Aschesi sò fieri è fermani tali è quali, « noi vulemu tene li nosci usi, finchì u soli ùn affacca à tramuntana ! », è iddu si ni turrarà cunfusu.

Ritruvemu ind’è Massiani i sempiterni cunfruntazioni trà citadini è paisani, cultura alta è usi campagnoli, chì nutriscini da u principiu i primuri di a literatura corsa. Salvatore Viale, intellettuali bastiacciu di u prima XIXu, facia ghjà parlà u pastori Scappinu par ridasi di a so rusticità à traversu à a so lingua (u corsu) ; d’un paisanu chì si piddaia pà un sapienti, Monsignori della Foata pudia dinò schirzà, evuchendu « un Talianu di Carbuccia », è ancu più vicinu à no un Ghjiseppu Turchini si ni ridia di u burghisgianu Orsu Paulu missu à nudu è cascatu in disgrazia in a funtana di Ficaghjola, par avè crettu à a cunquista pussibuli d’una dutturessa distinta di Bastia.

Altri scritti ughjinchi chì mettini in cunfrontu l’anzianu mondu abbassatu è a sucità muderna di a cunsumazioni è di u tuttu turismu, sia indè Jureczek, sia ind’è Ferrari, ùn sarani simpliciamenti a cuntinuvazioni rinuvillata di ‘ssa tematica ?

vendredi 5 juin 2009

Galeano, scrittori trà umbra è luci

Quand’ì, mentri l’ultima Accolta di l’Amèrichi, Hugo Chavez uffristi à Barak Obama un libru d’Eduardo Galeano, « i veni aparti di l’America latina », ci fù una punta di disprezzu in certi cumenta ghjurnalistichi, è una vicinanza suttintesa trà u prisidenti venezuelianu è u gran scrittori uruguaianu chì ci sò cunvinuti pocu è micca.

Chì u rigalu di Chavez sighi discuttevuli ùn faci micca di Galeano un aliatu suttimissu di u rigimu pupulistu di u Venezuela. È ùn caccia micca à ‘ssu libronu, publicatu in 1971, tutti i so qualità storichi è i so virtù umanisti. È ùn pò mancu intaccà a so diminsioni maiori d’opara di risistenza. U libru, chì cuntaia a soma di i crimini cumissi in America Latina da l’imperialismu, fù intardittu da i militari è duvintò un ughjettu chì, nienti chè à pussèdalu, raprisintaia una buffulata di libartà pà i populi incamurrati di u cuntinenti americanu. Galeano iddu stessu cuntaia com’ì una ghjuvanetta di Bogotà l’avia lettu ad alta boci à tutti i passaghjeri attenti d’un autobus ; dicia dinò ch’una donna era fughjita da Santiago mentri i tumberi di 1973 piattendu u libru in a fasciola di u so criaturu…

Galeano, chì truvò asiliu in Ispagna mentri chì u so paesu cunniscìa a dittatura, hà scrittu monda altri testi impignati versu i Dritti di l’Omu è a libartà. Una maravidda trà tutti ‘ssi testi hè u furmidevuli « Libru di i Strinti », sciutu in 1989. À cavaddu trà i cronichi militanti è a puisia, ‘ssa publicazioni discrivi centu casi d’inghjustizii è d’upprissioni chì, quantu volti, parlarani bè al dilà di u tarrenu latinò americanu. À prupositu di l’intardizzioni pà l’Indiani di l’Equatori di parlà u quechuà, Galeano pudia cussì intarrugà tutti i lingui è i culturi abbassati : « U sistemu chì i disprezza disprezza ciò ch’ùn cunnosci, parchì ùn cunnosci ciò ch’iddu temi. Sutt’à a màscara di u disprezzu spunta u spaventu ; ‘ssi boci anziani, tistardi è vivi, chì diciarani ? Chì diciarani quand’iddi parlani ? Chì diciarani quand’iddi stani muti ? »

In un altru libru maistosu, « U ballò trà umbra è luci » (1995), Galeano ci ramenta chì, sicondu un dicretu di u prisidenti Epitacio Pessoa di 1921, i primi squatri naziunali brasiliani intardiani à i ghjucadori neri di raprisintà u so paesu mentri u campiunatu sudamericanu. ‘Ssi primi provi funi tanti disfatti vargugnosi pà u Brasili, po affacchestini infini l’artisti neri, Friedenreich, Leonidas… È u Brasili duvintò a putenza spurtiva, fatta di mischiu suciali è di talentu virtuosu, chì no sapemu. Da midità à u momentu ch’una squatra di Corsica s’appronta à rinascia à u ghjocu, senza pònasi a quistioni di a prisenza di ghjucadori sciuti da l’imigrazioni in i so ranga…